Nu mă puteam opri să mă gândesc la natura existenței. Apoi am fost diagnosticat.
„Suntem doar mașini de carne care navighează într-o halucinație controlată”, am spus. „Nu te sperie asta? Ce suntem noi face Aici?”
„Asta din nou?” a întrebat prietenul meu zâmbind.
Am oftat. Da, din nou. Încă una dintre crizele mele existențiale, chiar în indicație.
Îngrijorarea pentru tot „a fi în viață” nu era nimic nou pentru mine. Am avut astfel de atacuri de anxietate de când eram copil.
Unul dintre primele pe care mi le amintesc sa întâmplat în clasa a șasea. După ce a primit sfatul „Fii tu însuți!” de prea multe ori, m-am repezit. Un coleg de clasă nedumerit a trebuit să mă consoleze în timp ce plângeam pe terenul de joacă, explicând prin hohote înăbușite că nu îmi puteam da seama dacă eram „adevăratul meu eu” sau doar o „prefăcută versiune” a mea.
Ea a clipit și, dându-și seama că a ieșit din adâncime, a oferit pur și simplu: „Vrei să faci îngeri de zăpadă?”
Suntem puși pe această planetă cu o mulțime de explicații contradictorii cu privire la motivul pentru care suntem aici. De ce nu ar fi eu merg în spirală? M-am întrebat. Și de ce nu au fost toți ceilalți?
Pe măsură ce am îmbătrânit, am observat că, deși aceste întrebări existențiale ar putea veni și trec în mintea altcuiva, ele păreau să rămână mereu în a mea.
Când am aflat despre moarte când eram copil, a devenit și ea o obsesie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scriu propriul testament (care a însemnat doar instrucțiuni despre animalele de pluș care vor intra în sicriul meu). Al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să nu mai dorm.
Și îmi amintesc, chiar și atunci, că mi-aș fi dorit să mor curând, ca să nu fiu nevoit să trăiesc cu întrebarea recurentă despre ce se va întâmpla după. Am petrecut ore întregi încercând să vin cu o explicație care să mă mulțumească, dar părea că nu reușesc niciodată. Rumegăturile mele nu fac decât să înrăutăţească obsedarea.
Ceea ce nu știam la acea vreme era că am tulburare obsesiv-compulsivă (TOC). Crizele mele recurente au fost de fapt ceva cunoscut sub numele de TOC existențial.
International OCD Foundation descrie TOC existențial ca „gândire intruzivă, repetitivă la întrebări la care nu se poate răspunde și care pot fi de natură filozofică sau înspăimântătoare sau ambele”.
Întrebările gravitează de obicei în jurul:
- sensul, scopul sau realitatea vieții
- existența și natura universului
- existența și natura sinelui
- anumite concepte existențiale precum infinitul, moartea sau realitatea
Deși s-ar putea să întâmpinați astfel de întrebări la o oră de filozofie sau în intriga unor filme precum „The Matrix”, o persoană ar trece de obicei de la astfel de gânduri. Dacă ar experimenta suferință, ar fi de moment.
Pentru cineva cu TOC existențial, totuși, întrebările persistă. Suferința pe care o evocă poate fi complet dezactivatoare.
Pentru a face față stresului acestor „crize existențiale” recurente cauzate de TOC, am dezvoltat o serie de compulsii.
Mi-aș petrece ore întregi ruminând, încercând să combat gândurile venind cu explicații, sperând să rezolv tensiunea. Aș bate în lemn ori de câte ori aș putea gând despre moartea unei persoane dragi în speranța de a „preveni” cumva acest lucru. Am recitat o rugăciune înainte de culcare în fiecare noapte, nu pentru că am crezut în Dumnezeu, ci ca un pariu „pentru orice eventualitate”, dacă mor în somn.
Atacurile de panică au devenit o întâmplare comună, agravată de cât de puțin dormeam. Și pe măsură ce am devenit din ce în ce mai deprimat – cu TOC ocupand aproape toată energia mentală și emoțională pe care o aveam – am început să mă auto-vătăm la vârsta de 13 ani. Am încercat să mă sinucid pentru prima dată nu mult timp după aceea.
A fi în viață și a fi extrem de conștient de propria mea existență a fost insuportabil. Și oricât de mult aș încerca să mă scot din acel spațiu de cap, părea că nu există nicio scăpare.
Am crezut cu adevărat că, cu cât mor mai devreme, cu atât mai repede voi putea rezolva această suferință aparent fără fund asupra existenței și a vieții de apoi. Mi s-a părut atât de absurd să rămân blocat pe ea și, totuși, nu spre deosebire de o capcană pentru degete, cu cât mă luptam mai mult cu ea, cu atât eram mai blocat.
Întotdeauna m-am gândit că TOC este o tulburare destul de simplă – nu m-aș fi putut înșela mai mult
Nu mă spălam în mod repetat pe mâini sau nu verificam aragazul. Dar am avut obsesii și compulsii; s-a întâmplat să fie unele care erau mai ușor de mascat și de ascuns de alții.
Adevărul este că TOC este definit mai puțin de conținutul obsesiilor cuiva și mai mult de ciclul de obsedare și auto-liniște (care devine compulsiv) care poate duce pe cineva să se spiraleze într-un mod debilitant.
Mulți oameni cred că TOC este o tulburare „ciudată”. Realitatea este că poate fi incredibil de înfricoșător. Ceea ce alții ar putea considera o întrebare filozofică inofensivă s-a încurcat cu boala mea mintală, făcând ravagii în viața mea.
Adevărul este că sunt puține lucruri pe care le știm sigur în viață. Dar asta este și ceea ce face viața atât de misterioasă și chiar palpitantă.
Nu este în niciun caz singurul tip de obsesie pe care l-am avut, dar a fost una dintre cele mai greu de recunoscut, pentru că dintr-o privire poate părea o astfel de gândire tipică, benignă. Totuși, atunci când trenul iese din șine, devine o problemă de sănătate mintală mai degrabă decât una simplă filozofică.
În timp ce TOC-ul meu va fi întotdeauna o provocare, a deveni mai educat cu privire la TOC a fost o componentă responsabilă a vindecării.
Înainte de a-mi da seama că am TOC, am considerat gândurile mele obsesive drept adevărul Evangheliei. Dar fiind mai conștient de modul în care funcționează TOC, sunt capabil să recunosc când mă înclin, să folosesc abilități mai bune de a face față și să cultiv un sentiment de autocompasiune atunci când mă lupt.
În aceste zile, când am un „Doamne, toți suntem mașini de carne!” Un fel de moment, sunt capabil să pun lucrurile în perspectivă datorită unui amestec de terapie și medicamente. Adevărul este că sunt puține lucruri pe care le știm sigur în viață. Dar și asta face viața atât de misterioasă și chiar palpitantă.
A învăța să trăiești cu incertitudinea și frica – și, da, posibilitatea ca toate acestea să fie o halucinație controlată, concepute de computerele noastre din creier – este doar o parte a înțelegerii.
Când totul eșuează, îmi place să-mi amintesc că aceleași forțe din univers care ne-au adus gravitația, infinitul și moartea (și toate acele lucruri ciudate, înfricoșătoare, abstracte) sunt de asemenea responsabil pentru existența Fabricii de prăjituri cu brânză și shiba inus și Betty White.
Și indiferent de ce fel de iad mă provoacă creierul meu TOC, nu voi face niciodată nu fii recunoscător pentru acele lucruri.
Sam Dylan Finch este un avocat de frunte în domeniul sănătății mintale LGBTQ+, după ce a câștigat recunoaștere internațională pentru blogul său, Let’s Queer Things Up!, care a devenit viral pentru prima dată în 2014. În calitate de jurnalist și strateg media, Sam a publicat pe larg subiecte precum sănătatea mintală, identitatea transgender, dizabilități, politică și drept și multe altele. Aducând expertiza sa combinată în sănătatea publică și media digitală, Sam lucrează în prezent ca editor social la Healthline.
Discussion about this post