Este un semn că încă îți pasă atunci când lumea are cea mai mare nevoie de el.
„Nu fi atât de sensibil” este un refren obișnuit pe care mulți dintre noi l-am auzit iar și iar în viața noastră.
În cazul meu, am auzit că acest mesaj i-a fost transmis surorii mele mai mari, nu mie.
Nu se poate nega că a fost (și este) o plângătoare și am decis de la început că nu va fi cazul pentru mine.
În schimb, eram băiețelul stoic al familiei, refuzând să plâng în fața băieților din cartier.
Am fost chiar hotărât când o sfoară de zmeu mi-a tăiat pielea gâtului și o linie perfectă de roșu mi-a bulbocit pe gât. Mi-am ținut lacrimile până am ajuns înăuntru, ferit de ridicolul colegilor mei bărbați.
Cu siguranță mi-am simțit emoțiile, dar nu le-am exprimat. Cel puțin nu cu lacrimi.
Ca mulți băieți și băieți „de onoare” ca mine, i-am interiorizat. Dacă nu le-am putut interioriza complet, le-am transformat în furie.
Furia a fost o emoție acceptabilă pentru „prăjiturile puternice” ca mine.
Pe măsură ce am îmbătrânit, am ieșit din bărbați, dar stoicismul mi-a rămas. Am echivalat reacțiile emoționale cu o lipsă de autodisciplină și am văzut răcoarea emoțională ca un semn al stăpânirii de sine.
La vremea respectivă, nu înțelegeam că reactivitatea emoțională se mai poate întâmpla în interior, chiar dacă nu există semne la suprafață.
Emoțiile încă apar, iar acea energie încă merge undeva. Uneori, se duce la sentimente de vinovăție sau chiar anxietate pentru a avea emoția în primul rând.
În timp, negarea emoțiilor puternice poate provoca o senzație de amorțeală. Când îți spui iar și iar că nu simți nimic, ca o incantație, devine adevărat.
Intră în depresie.
Experiența mea personală cu depresia este ceva ca inversul sentimentului, ca și cum toate emoțiile mele se contopesc într-un singur vid, o gaură neagră a emoției care consumă orice sentiment de bunăstare sau conexiune.
Odată ce am început să învăț să-mi prețuiesc sinele emoțional, sensibilitatea și sentimentele, am început să-mi găsesc calea de a ieși din acest abis emoțional.
De atunci am învățat că emoțiile mele sunt în multe cazuri un punct forte, dar încă lucrez pentru a dezgropa tiparele psiho-emoționale pe care le-am pus în tinerețe.
Reîncadrarea emoțiilor ca puncte forte
Odată ce am început să sapă în toate aceste emoții, am descoperit o mulțime de lucruri acolo. În primul rând, a fost multă furie.
O parte din acea furie a fost față de mine în jurul eșecurilor și neajunsurilor mele. O parte a fost pentru lume. Era furie față de societate, ideologii și cultura care mă învățase că a nu simți era un punct forte.
Sub acel strat inițial, aparent nesfârșit, de furie se aflau câteva surprize.
Am simțit un sentiment profund de iubire și conexiune pentru lume și pentru toți cei din ea. Am simțit un puternic simț al dreptății și al umanitarismului.
Am avut o atracție și o apreciere profundă față de frumos, chiar și mai ales în lucrurile simple, cum ar fi o frunză care căde sau un nor trecător căptușit cu lumina roz al soarelui.
Sub toată această furie, am simțit un sentiment profund de grijă.
Deși avertismentul de a „nu fi atât de sensibil” este adesea formulat ca o modalitate de a fi mai puternic, în unele cazuri poate face exact opusul.
Sigur, uneori este necesar să am pielea groasă, să las lucrurile să se desprindă de pe mine și să mă ridic și să mă mișc, fără a lăsa criticii să-mi pătrundă sentimentul de sine.
Dar când am luat directiva de „a nu fi atât de sensibil” la extrema sa logică, am descoperit că am primit exact ceea ce am cerut.
Când mi-am oprit sensibilitatea, mi-am oprit și sentimentul de compasiune față de cei care sufereau. Mi-am oprit simțul dreptății, pur și simplu pentru că a devenit atât de greu să simt nedreptatea lumii.
Închiderea sensibilității trimite un mesaj că părțile din noi înșine care ne fac umani, ne fac să avem grijă unii de alții și ne fac să simțim ființele că suntem, sunt cumva greșite, slabe sau incorecte.
În schimb, putem vedea părțile sentimentale din noi înșine ca fiind cele mai mari puncte forte ale noastre. Ele sunt sursa umanității noastre comune și a interconexiunii cu restul lumii.
Cum să mine emoțiile sub furie
La fel ca mama lui băiețel și miliardele de băieți înaintea lui, fiul meu își traduce toate emoțiile în furie. Fie că este vorba de anxietate, frică, jenă sau tristețe, el sare direct în trenul furiei.
Din fericire, am găsit un instrument grozav pentru a-l ajuta pe el (și pe mine) să identifice ce se întâmplă sub toată această furie.
Se numește „Anger Iceberg”, parte a programului de anxietate Go Zen pentru copii.
Este un exercițiu înșelător de simplu, care constă într-o bucată de hârtie cu un mic aisberg alb-negru care se uită peste un ocean. Vârful aisbergului reprezintă furia. Tot ce se află sub apă constă din emoțiile pe care furia le acoperă.
În orice situație, pot elimina aisbergul de furie și pot să-i rog să reflecteze.
„Văd că ești supărat. Ce crezi că se întâmplă sub toată această furie?” Întreb.
Când observ că devin frustrat, nerăbdător sau de-a dreptul supărat, mă întreb același lucru.
Acest mic exercițiu simplu este o modalitate profundă de a ne conecta cu furia noastră pe măsură ce apare și de a o extrage pentru emoțiile mai profunde care se ascund dedesubt.
Când facem asta, ne învățăm singuri că sentimentele noastre nu sunt doar OK. Ele conțin mesaje valoroase din una dintre cele mai frumoase părți ale noastre: partea care se leagă de alte ființe, care empatizează cu și care iubește.
Făcându-l rece de îngrijit
Răsturnând motto-ul „nu fi atât de sensibil” pe cap, o chemare la a fi Mai mult sensibil prin conectarea la sentimentele noastre și ale celorlalți ar putea fi exact ceea ce avem nevoie.
Expresia „etica îngrijirii” a fost inventată pentru prima dată de psihologul Carol Gilligan în cartea ei „Într-o voce diferită”. Gilligan a susținut că morala și etica sunt o versiune masculinizată și abstractă a ideii de îngrijire.
Mai târziu, fizicianul și feministul Evelyn Fox Keller a scris despre munca emoțională care rămâne nevăzută, neevaluată și nerecompensată în societate.
Dacă munca emoțională tinde să nu fie răsplătită, nu este surprinzător faptul că sufletele sensibile de-a lungul istoriei au fost marginalizate sau alte persoane.
Pictorul olandez Vincent van Gogh este un exemplu de artist sensibil care a văzut lumea altfel decât cei din jurul său și a suferit pentru ea. În mod ironic, a câștigat notorietate artistică, sau multă recunoaștere, doar după moartea sa.
Într-o epocă în care depresia și sinuciderea sunt în creștere, reîncadrarea îngrijirii ca pe un punct forte poate fi un act de salvare a vieții – unul de care este extrem de nevoie.
Grupurile marginalizate suferă atunci când nu li se acordă aceeași grijă ca și cei privilegiați. Munca îngrijitorilor și educatorilor este din ce în ce mai subevaluată și adesea nu este compensată cu salarii de trai.
Multe zone din Statele Unite se confruntă cu o lipsă de profesioniști în domeniul sănătății mintale, pe măsură ce depresia și ratele de sinucidere cresc.
În zilele noastre, grija și compasiunea sunt revoluționare.
Fii mai sensibil
În propriul meu caz, uneori speculez că depresia este modul în care corpul meu mă protejează să nu-mi pese prea mult.
Când mă simt impotent și mic în fața unei lumi în flux și criză constantă, grija poate fi o problemă.
În loc să-mi înjurez sensibilitatea și să mă blindez împotriva sentimentelor, încerc să-l folosesc ca un catalizator pentru acțiune, mai degrabă decât un semnal de a închide și de a-mi proteja inima.
Dacă vrem să acționăm pentru a schimba nedreptatea, trebuie să ne permitem mai întâi să simțim durerea nedreptății. Dacă vrem să-i ajutăm pe alții să depășească suferința, trebuie să fim sensibili la faptul că ei suferă în primul rând.
Altfel, ne armăm împotriva calităților care ne fac ființe umane.
Cu siguranță există o artă în a găsi echilibrul între compasiunea funcțională și disperarea paralizantă.
Pentru mine, este hotărârea de a acționa din dragoste, indiferent cât de greu devin lucrurile și, pentru a face asta, trebuie să devin mai sensibil, nu mai puțin.
Crystal Hoshaw este mamă, scriitoare și practicantă de yoga de multă vreme. Ea a predat în studiouri private, săli de sport și în medii individuale din Los Angeles, Thailanda și zona golfului San Francisco. Ea împărtășește strategii de îngrijire de sine prin intermediul cursurilor online. O puteți găsi pe Instagram.
Discussion about this post